SONATĂ (< fr., it.) s. f. Compoziție muzicală pentru unul sau două instrumente, alcătuită de obicei din trei părți, prima energică, a doua lentă și a treia plină de vioiciune. Apărută inițial în Italia, în sec. 17, începe să aibă o largă răspândire europeană în sec. 18. Prin C.P.E. Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, s. atinge stadiul clasic al evoluției, consacrându-se ca cel mai important pen al muzicii instrumentale; acum ea își fixează structura și caracterele. În sec. 18 sunt abandonate rigorile clasice de construcție, fragmentarea în părți distincte. s. devenind uneori un poem instrumental (Liszt). Au scris s. Corelli, Vivaldi, Händel, Schumann, Chopin, Dvořak, Brahms, Debussy, Ravel, Prokofiev, G. Enescu, M. Jora, I. Ciortea, S. Toduță ș.a. ◊ Farma de s. = structura primei părți dintr-o sonată, simfonie, cvartet etc., constând din expoziția, dezvoltarea și repriza a două teme contrastante.