SLĂBĂNOGIT, -Ă, slăbănogiți, -te, adj. (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Devenit slăbănog; lipsit de putere fizică sau morală, slăbit, istovit. Nu cer adăpost decît pentru o noapte, ca să-mi odihnesc slăbănogitele picioare. GANE, N. II 79. Cu greu își mai poate urni... trupul său slăbănogit. HOGAȘ, DR. II 113. Zăvorăște-ți porțile Și-ndoiește-ți strejile Că e roșul odihnit și Corbea slăbănogit. TEODORESCU, P. P. 535. ♦ (Despre glas, sunete) Lipsit de intensitate, stins. Un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit. ISPIRESCU, L. 10.