SINGSPIEL s. n. Operă germană de tip popular în care muzica alternează cu episoadele vorbite. [Pr.: zîngșpil] – Cuv. germ.

singspiel sn [At: DER / P: zingșpil / Pl: ? / E: ger Singspiel] Operă germană de tip popular, în care muzica alternează cu episoadele vorbite.

SINGSPIEL s. n. Operă germană de tip popular în care muzica alternează cu episoadele vorbite. [Pr.: zing-șpil] – Cuv. germ.

SINGSPIEL s.n. Gen de teatru muzical de tip popular, în care muzica alternează cu părțile vorbite. [Pron. zing-spil. / < germ. Singspiel].

SINGSPIEL [ZING-ȘPIL] s. n. gen de teatru muzical de tip popular, în care muzica alternează cu părțile vorbite. (< germ. Singspiel)

singspiel (germ.) [pron. zingșpil] (desp. sing-spiel) s. n.

singspiel (germ. [pron. zingșpil]) (sing-spiel) s. n.

Singspiel (cuv. germ. < singen „a cânta” și Spiel „joc”), gen liric german, de obicei comic, înrudit cu opera buffa italiană, opéra comique franceză și ballad opera engleză (v. operă). S. include masive porțiuni de dialog vorbit, din care cauză S. în sec. 18 ar fi trebuit să fie numit mai propriu „piesă cu interpolări muzicale”. Originile sale trebuie căutate în Schulkomödie („comedie de școală”) și Stegreifkomödie („comedie improvizată”). S. își datorează atât popularitatea cât și declinul operei it., în primul caz prin înlăturarea operei seria germ., în al doilea prin marea popularitate a operelor lui Rossini în Germania. Influențat de traducerile operelor-balade engl. ale lui Charles Coffey, J. Adams compune primele S. originale: Lisuart und Dariolette (1766) și Löttchen am Hofe (1767). Printre alți compozitori ai genului (Johann Andree, Ditters von Dittersdorsf, Wenzel Müller), J.F. Reichardt pune în evidență Liederspiel-ul, o imitație a vodevilului* fr. După 1774 Jiři Benda aduce (în Ariadna la Naxos și Medeea) o a trei a formă a S., în care subliniază efectul unui dialog vorbit pe acomp. orch. intens colorat, desfășurat fără întrerupere de-a lungul piesei, în maniera unei melodrame*. Au mai compus S.: J. Haydn (Asmodeu) și W.A. Mozart prin creația cărora S. încetează a mai fi o piesă cu muzică incidentală, apropiindu-se de genul operei. Alături de Impresarul și Răpirea din Serai, Flautul fermecat (1791) este o adevărată capodoperă a genului, remarcându-se prin ampla dimensionare a planului emoțional și subtilitatea caracterizării muzicale a personajelor. L. van Beethoven marchează prin Fidelio (1805) tranziția între S. și opera propriu-zisă, folosind mult recitativele* secco și stromentato.