Sibila Prenume feminin modern, dar extrem de rar folosit la noi, Sibila este un împrumut recent, pe cale cultă, din onomastica apuseană. Vechi nume de botez (în Franța apare cu această valoare din sec. 14), Sibila are la bază subst. sibilă (la noi un neologism din lat. sibylla sau gr. sibylla „profetesă”). Inspirată de zei, Sibila (se spune că ar fi ajuns la respectabila vîrstă de 990 de ani) dădea răspunsuri și prezicea viitorul, într-o peșteră sau lîngă un izvor sacru. Cu toate că, prin concepție, sibila era unică, sursele vechi atestă o serie de epitete locale care probează existența mai multor asemenea prezicătoare. Dintre cele zece sibile cunoscute într-o largă zonă geografică (din Orientul îndepărtat pînă în Italia), celebră este Sibila din Cumae, cea care îl însoțește pe Enea în Infern (Vergiliu, Eneida). Prezicerile acesteia, așa-numitele „oracole sibiline”, păstrate în Capitoliu, în templul lui Iupiter și consultate în momentele grele ale republicii, dezvăluiau destinele Romei. În ceea ce privește originea și semnificația cuvîntului gr. Síbylla, lucrurile nu sînt sigure; dintre ipotezele propuse (origine italică, orientală etc.) o amintim pe aceea care explică numele prin greacă (ar fi vorba de un compus din siós, forma eolică a lui theós „divin” și bylé sau boulé „sfat, hotărîre”). Cum în literatura religioasă apocrifă sibila devine profetesă a lui Iisus, folosirea cuvîntului cu valoare de nume personal și chiar apariția acestuia din urmă în unele calendare nu ne miră (motivul sibilelor apare și în folclorul nostru). ☐ Engl. Sibyl, fr. Sibille, germ. Sibylle, it. SibUla, magh. Szibilla, bg. Sibila etc.