scroambă Cuvîntul apare la Creangă: scroambă „cizme vechi, grosolane”. TDRG adaugă, fără referințe, formele scrabă, scroabă. Astăzi mai putem alătura pe scrab „bocanc rău”. Lex. reg. I, p. 108 (de la Rădăuți) fiind inserat între cuvintele care încep cu ș, trebuie să credem că a fost greșit tipărit în loc de șcrab; mai curios e că e masculin. DU explică pe scroambă prin scrombăi „a bătători”, iar Bogrea, DR, IV, p. 489, și CADE, prin ucr. шкpaб „gheată uzată, scîlciată” (cf. шкpaб(a) la Semcinski). S-ar părea că prin aceasta discuția e încheiată, dar Scriban, care admite pentru masculinul scrab etimologia ucraineană, iar pe scroambă îl consideră variantă a lui scrab, trimite și la scarp, scarpă, șcarp, care ar veni din it. scarpa, printr-un intermediar neogrec. În BL, III, p. 47, am explicat pe scrabă din scroambă (este însă evident că și contrariul e posibil), pe care am pus în legătură cu scrobi. Mi se pare acum foarte probabil că trebuie să combinăm explicațiile: fie că pornim de la ucraineană, și atunci explicăm pe s- prin scrobi, fie că pornim de la scrobi, și atunci s- se datorează influenței ucrainene. În ce privește fonetica, trebuie să ținem seamă și de faptul că e vorba de un termen expresiv, care a putut suferi diferite modificări neconforme cu legile fonetice. Genul masculin arată că originalul a fost primit la plural.