SCHIZOFRENÍE (< fr.; {s} schizo + gr. phren „spirit”) s. f. Boală cronică, caracterizată prin destructurarea progresivă a funcțiunilor psihice (afectivitate, intelect, voință), care duce la pierderea contactului cu realitatea. Îmbracă numeroase forme clinice, constituind de fapt un grup de afecțiuni cu simptome foarte diverse. Se caracterizează prin disociere mintală, respectiv discordanță afectivă (lipsă de armonie între sentimente și expresia lor), limbaj incoerent, dezorganizat. În unele forme apar idei delirante bizare, delir de grandoare sau de persecuție, halucinații auditive, gîndire accentuat ilogică, afectivitate neadecvată, repliere autistică (retragere în sine și ruperea contactului cu lumea exterioară). Prin tratament adecvat (neuroleptice, psihoterapie, socioterapie) poate fi ținută sub control, permițând bolnavului să-și găsească un anumit echilibru. Psihiatrul german Emil Kraepelin a descris, în 1899, primul simptomele maladiei, distingând-o de psihozele maniaco-depresive.