schimă, schime s. f. (Înv.) 1. (De obicei determinat prin „călăgărească” și „îngerească”) Acoperământ de cap purtat de schimonahi; cuculiu. 2. Denumirea slujbei prin care arhiereul sau egumenul hirotezește călugării. ◊ Schimă mică = slujbă bisericească prin care cel tuns în monahism primește hainele călugărești; dulama, paramanul, rasa, mantia, potcapul, camilafca și metaniile. ◊ Schimă mare = slujbă bisericească prin care un monah, pregătit pentru „chipul îngeresc”, devine schimonah și primește hainele: dulama, schima (cuculionul), analabul, brâul, rasa, mantia, potcapul, camilafca, metaniile și crucea. ◊ Expr. A lua (sau a îmbrăca) schima călugărească (sau monahală ori monahicească) sau a îmbrăca schima îngerească = a se călugări. ◊ A dezbrăca (pe cineva) de schima călugărească = a face să renunțe la călugărie. 2. Tagmă (călugărească sau preoțească); cin; viață monahală sau preoțească. ♦ Învestitură monahală. [Var.: shimă s. f.] – Din sl. skima, gr. shima.