Definiția cu ID-ul 941035:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SCÎRȚÎÍ, scî́rțîi, vb. IV. Intranz. (Mai ales la pers. 3) 1. A produce, prin frecare (involuntară), un zgomot ascuțit, strident. Zăpada îi scîrțîia sub opinci, iar el cînta. DUMITRIU, N. 200. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Ar fi ieșit în uliță, dar îi era frică să nu scîrțîie portița. REBREANU, I. 41. Pînă a geme boii, scîrțîie carul, se spune cînd, în loc să se plîngă cei care trudesc, se plîng cei care profită de pe urma trudei acestora. (Fig.) Taci, frate... că-ți scîrțîie gîtul ca o roată de car. ALECSANDRI, T. I 290. ◊ Expr. A unge osia ca să nu scîrțîie (carul) = a plăti cu vorbe de măgulire, sau, mai ales, cu plocoane, bunăvoința aceluia de care depinzi sau care s-ar putea împotrivi în mod samavolnic dorințelor tale. (Tranz.) A scîrțîi ușa cuiva = a stărui (pe lîngă cineva) cu insistențe repetate și plictisitoare. (Atestat în forma scîrții) Mie nu mi-o scîrțiit nime ușa pînă-n ziua de astăzi, cum o scîrții tu la altele, berbantule! HOGAȘ, DR. II 93. ♦ (Despre vehicule încărcate cu poveri mari) A merge, a înainta cu greu. Care cu grîne... scîrțîiau toamna spre șlepurile de pe Dunăre. DUMITRIU, B. F. 72. Carele cu pîine scîrțîiau spre satele munților. C. PETRESCU, S. 197. ◊ (În contexte figurate) Greu să duci munca... cu car, care scîrțîie din toate încheieturile și stă să se rupă sub încărcătură. STANCU, D. 229. ♦ (Despre încălțăminte) A produce un zgomot ascuțit, caracteristic. Păși îndesat pe trotuar, cu ghetele de piele de bizon, care scîrțîiau în noaptea sonoră. C. PETRESCU, Î. I 20. Cu papucii scîrțîind, Cu poalele-n vînt bătînd... Ea la apă să ducea. BIBICESCU, P. P. 263. 2. (Despre animale, mai ales despre insecte) A scoate sunete ascuțite, asemănătoare cu scîrțîitul produs prin frecare. [Insectele] se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd, șuierînd. ODOBESCU, S. III 19. ◊ Tranz. Un pițigoi veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoștită, scîrțîindu-și necontenit cîntecul. SADOVEANU, O. VIII 126. 3. Fig. A cînta prost, scoțînd sunete stridente, dintr-un instrument muzical cu coarde. Scîrțîia din vioară un lăutar, în partea dinspre fund. PAS, L. II 242. ♦ A scrie greu, mișcînd anevoie tocul pe hîrtie. Și începu să scîrțîie înainte într-un registru, c-un condei cu peniță mare, galbenă. SADOVEANU, P. S. 86. Bîra mai are de scîrțîit cu condeiul prin condici. id. A. L. 138. ♦ (Familiar, despre mecanisme, p. ext. despre acțiuni, activități, întreprinderi) A nu funcționa cum trebuie, a merge prost, greu. (Impersonal) Ți-o garantez eu... La început scîrțîie. O săptămînă, o lună, un an... Pe urmă deodată începe să-ți bată vîntul în pupă și atunci... te duce, de nu te mai ajunge nimeni din urmă. C. PETRESCU, C. V. 53. ♦ (Familiar, despre oameni) A o duce rău cu sănătatea. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. – Prez. ind. și: scîrțîiesc (SBIERA, P. 2). – Variante: scîrțăí (C. PETRESCU, Î. I 9), vb. IV.[1]

  1. În original, a 2-a variantă (scîrțií) lipsește la sfârșitul def.; este însă menționată în cuprinsul acesteia. — LauraGellner