sapă (sape), s. f. – 1. Unealtă agricolă. – 2. Prașilă, prășire. – Mr., megl. sapă, istr. sope. Lat. vulg. sappa (Roensch, ZRPh., I, 414; Densusianu, Hlr., 197; Pușcariu 1512; Candrea, Elemente, 404; REW 9599), cf. it. zappa, fr. sape, sp. zapa, ngr. τσάπα (Cihac, II, 694), tc. capa (Popescu-Ciocănel 41). – Der. săpa, vb. (a prăși, a lucra cu sapa; a excava, a scobi, a scrijeli; a roade, a mînca; a găuri, a sfredeli), mr., megl. sap, poate direct din lat. vulg. sappāre (Pușcariu 1511; Tiktin); săpăcios, adj. (care se năruie, sfărîmicios); săpător, s. m. (muncitor cu sapa; soldat care sapă tranșee; sculptor, tăietor); săpătură, s. f. (prășire, muncă cu sapa; groapă, adîncitură; tăietură, sculptură); săpoi, s. n. (sapă mare, tîrnăcop); săpăligă, s. f. (sapă mică, greblă). Din rom. provin rut. sapa, s., sapaty, vb., sapanie, s., obsapaty, vb. (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 404), mag. szápoly, s., szápaly, s., și probabil alb. sëpatë „topor”.