SANSCRITĂ s. f. (cf. fr. sanscrite): limbă indo-europeană în care s-au scris, începând cu secolul al V-lea î.e.n., opere literare și lingvistice excepționale, ce prezintă un mare interes pentru toate culturile lumii. S. este una dintre cele două forme ale indienei vechi (alături de vedică). Folosea sistemul de scriere alfabetică literală (care notează fonemele). Este limba literară a operelor cu caracter laic (samskrta „prelucrat”, „artistic”), cunoscută sub două aspecte distincte: sanscrita epică, ilustrată de vestitele epopei indiene de sute de mii de versuri – Māhābhārata și Rāmāyana – care au circulat multă vreme oral, fiind notate în scris abia prin secolul al V-lea e. n.; sanscrita clasică, limbă a unei literaturi bogate și variate, ilustrată de operele lui Kālidāsa, de colecțiile de povești Panciatranta și Oceanul de povești etc. A fost fixată într-o formă savantă prin eforturile gramaticilor indieni, în frunte cu celebrul Pānini (secolul al IV-lea î.e.n.), păstrându-se ca limbă literară și ca limbă curentă a păturilor culte indiene (întocmai ca latina în apusul Europei) până în epoca modernă. S. are o importanță deosebită pentru construirea conceptului de indo-europeană (v.). Este interesant că la recensământul din 1961 din India, câteva mii de oameni (mai ales brahmani) au declarat ca limbă maternă sanscrita.