SANGEAC s. n. și m. (Mold., ȚR) 1. S. n. Steag turcesc. A: După aceaea, scoțind sangeacul din hazne, îl ia ceauș-bașa. IM 1754, 8^v; cf. IM 1754, 144^v. B: Au venit, Mehmet-bei cu toate oștile și sangealele gata de oaste. ANON. CANTAC. Au luat sangeacul de l-au sărutat. IM 1730 204^v; cf. IM 1730, 13^v. 2. S. n. Șteag cu semilună în vîrful lăncii, trimis de Poarta Otomană cu prilejul alegerii unui nou domn în Țările Române, ca semn de învestire. A: Dumitrașco-Vodă ... au purces din Țarigrad spre Moldova ... fără tuiuri, fără sangeac. N. COSTIN. Tuiurile și sîngeacul pre urmă i l-au trimis. NECULCE. Au scoborît și tuiurile si sîngeacul. PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU ; cf. AXINTE URICARIUL; GHEORGACHI. B: După acesta urmează sangeacul cel mare, adecă steagul cel mare, care are în vîrf semiluna, împreună cu alte două steaguri ce să dau domnului, cînd intră în stăpînire, de la Curtea Împărătească. R. POPESCU. 3. S. m. Guvernator al unei subdiviziuni teritorial-administrative a pașalîcului. A: Mulți pași și săngeați au perit. URECHE. Dete poruncă puternicului sangeacului de Temișvar. M. COSTIN. B: Deci Mihai-Voievod foarte să întrista si începu a face pace cu turcii și cu sangeacul de la Necopos. LET. ȚR, 47^r; cf. ANON. CANTAC. Variante: sangeag s. m. (URECHE), sangeal s. n. (ANON. CANTAC.), săngeat s. m. (URECHE), singeac s. n. (NECULCE), sîngeac s. n. (PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU), sîngeaș s. m. (M. COSTIN). Etimologie: tc. sancak. Vezi și sangeagaș, sangeangiu.