sămăluință sf [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 18^v/6 / Pl: ~țe / E: sămălui + -ință] (Îvr) Capacitate de a discerne, de a aprecia, de a anticipa.

sămăluínță f., pl. e. Vechĭ. Apreciere, judecată.

SĂMĂLUINȚĂ s. f. (Mold.) Discernămint, judecată. I s-au adaos lui încă și a sămăluintei dar și ceale fiitoare gîcea. DOSOFTEI, VS. Etimologie: sămălui + suf. -ință. Vezi și nesămăluit, nesămăluitor, sămălui, sămăluire, sămăluitor Cf. c h i t e a l ă, c h i t i r e, c h i t i t², c hi t i t u r ă, c h i v e r n i s e a l ă (1), c h i v e r n i s i r e (1), s ă m ă l u i r e (2), s c h i v e r n i s e a l ă.

sămăluință, sămăluințe, s.f. (înv.) dar de a discerne, de a aprecia, de a anticipa.