roină sf [At: ALR I, 1 943/800 / Pl: ~ne / E: roi²] (Bot; reg) Roiniță¹ (1) (Melissa officinalis).

róĭnă, V. rovină.

róvină f., pl. ĭ (vsl. bg. sîrb. róvina, d. rovŭ, groapă). Vest. Groapă, adîncătură, surpătură, padină mocirloasă, baltă cu stuf: locu nu e bun de nimic: numaĭ rovinĭ pîn el (Boc.); în rovina unuĭ pîrăŭ găsiĭ satu (Sadov. Cocost. alb. 1921, 6); îndată ce pin cutremur pămîntu rovinĭ deschide (Con. 247). – Și rovínă, pl. e: lupta de la Rovine (Ĭal.) și într’o poezie de Delv.: De pĭere-un șoarece’n ruină saŭ un brotac într’o rovină. Cp. cu padină, pricină, jápină, Cîmpina, Slátina (vest) și rogojină, pricină, jidovină (est), Gircina (Nț.), Docolina (Fc.). În Trans. (Săcele) roĭnă, pl. e, teren umed.

rovină s. f., g.-d. art. rovinei; pl. rovine

ROVINĂ s. (reg.) ropină. (O ~ adîncă.)

rovină s. v. BĂLTOACĂ. MLAȘTINĂ. MOCIRLĂ. SMÎRC.

róină¹, roine, s.f. Groapă, surpătură; teren umed, mlaștină; rovină. – Din rovină.

róină², roine, s.f. (reg.) Pământ sfărâmicios. ■ (top.) La roine, arătură în Dobricul Românesc; „acolo-i pământ roinos, țârfos ca prundu” (Vișovan, 2008: 161). – Cf. roinic.

roină¹, roine, s.f. – Groapă, surpătură; teren umed, mlaștină; rovină. – Din rovină (< sl. róvina, din rovǔ „groapă”, Scriban).

roină², roine, s.f. – (reg.) Pământ sfărâmicios. ♦ (top.) La roine, arătură în Dobricu Românesc: „Acolo-i pământ roinos, țârfos ca prundu” (Vișovan, 2008: 161). – Cf. roinic.