ridicătură sf [At: N. COSTIN, FET. II, 13/20 / V: (înv) răd~, arăd~, ard~ / Pl: ~ri / E: ridica + ~(ă)tură] 1-2 Ridicare (1, 3). 3 (Îvr; ccr) Povară. 4 (Ccr) Parte mai înaltă a unui teren, a unei clădiri etc. Si: proeminență. 5 (Îvr) Stăvilar. 6 (Înv; fig) Scutire de bir. 7 (Înv; fig) Înlesnire. 8 (Înv) Mutare. 9 (Înv) Înălțare în rang.