PĂGÎN subst. 1. – fam.; + suf. -iste, Păgîniște, oronim buc. (M. Put 245). 2. Din magh. pogány „păgîn”: Pogan, munt. (17 B I 320); – mold. (16 A II 6; Sd VI 88; Isp I¹); -u și -a ss.; Pogăn/el (Ștef)- ești, satul lui Necoară Pogan (Tut), acomodat azi prin etim. pop., în Pogonești.