pădure, păduri, s.f. – În expr. pădure surdă = pădure bătrână, tăcută, liniștită, unde îți țiuie urechile de liniște. „Pădure situată departe de sat, de unde nu se poate auzi cântatul cocoșului” (Bilțiu, 2001). „Știi cum îi pădurea surdă? Pădure mare. Nu auz’, ferească Dumnezo, numa-n ceri și-n pământ. Și erai cam spărietă, că umblă p-acolo lupi” (Bilțiu, 2001: 225; Oncești). – Lat. padule, metateză din paludem < palus „baltă, mlaștină” (Șăineanu, Scriban; Diez, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).