păcură, s.f. – Lichid vâscos rămas de la distilarea țițeiului; țiței: „În Săcel, există petrol, în Ieud și Dragomirești se găsește păcură” (Papahagi, 1925: 97). ♦ (top.) Păcura, fânațe, arătură în Botiza, Ieud, Săliștea de Sus. „Avem de a face cu un semn lingvistic al unei zone petrolifere. Cuvântul apare ca nume topic în anul 1440” (Vișovan, 2005). ♦ Atestat sec. XV (Mihăilă, 1974). – Lat. picula < lat. pix, picis „smoală, bitum” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > magh. pakura (Scriban; Edelspacher, cf. DER), bg. pakura (Capidan, cf. DER).