PĂCURĂ s. f. sg. Reziduu vîscos, negru sau brun- închis, rămas de la distilarea primară a țițeiului, întrebuințat drept combustibil, la ungerea roților și din care se obțin motorină grea și alte produse. (Adesea în metafore și comparații) Avea părul roșu și ochii neobișnuit de negri, ca două picături de păcură. SADOVEANU, O. VIII 64. În soarele intens, umbrele erau negre ca petele de păcură. GALACTION, O. I 345. Începu a curge din vițele tăiate niște sînge negru ca păcura. ISPIRESCU, L. 317. ◊ Fig. Luna ardea mare deasupra satului; gardurile, casele vărsau umbre de păcură pe pămînt. SADOVEANU, O. VII 361. Jandarmul a rămas pe loc, pînă n-a mai văzut nimic în păcura din cuprinsul nopții. POPA, V. 123. ♦ (Popular) Exploatare de țiței. Își ia boarfele într-o traistă și se duce la păcură, la Moreni. PREDA, Î. 114.