PÎNDĂ, pînde, s. f. (Mai ales în construcții cu verbele «a sta», «a ședea», «a se pune») Faptul de a pîndi. Dacă, stînd de pîndă, mă vede întăi lupul pe mine, nu mai am vreme să încordez arcul; dar dacă-l văd întăi eu pe el, îl pot săgeta. SADOVEANU, F. J. 92. Harap-Alb rămîne de pîndă în groapă, CREANGĂ, P. 225. Daleu! codre, frățioare, Ce-ți făcuși frunzișul des Unde-n pîndă, la răcoare, Stam sunînd din frunzi ades. ALECSANDRI, P. I 61. ♦ Loc ascuns de unde se pîndește. Așteptam de la însoțitorul meu Grozăvescu un semnal, ca să mă pot stabili în cea mai apropiată pîndă la Negrileasa. SADOVEANU, A. L. 198.