PUȚINTEL², -EA, -ICĂ, puțintei, -ele, adj. Diminutiv al lui puțin². 1. v. puțin² (1). Aș vrea să beau puțintică apă... îngînă ea cu trudnic glas. SADOVEANU, O. VII 37. Ai puțintică răbdare, stimabile. CARAGIALE, O. I 125. Dac-ai avea puțintică udătură... ALECSANDRI, T. 614. Măi bădiță de departe Mai trimite-mi cîte-o carte... O scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. v. puțin² (3). E o căsuță puțintică și scundă, îi ajungem cu palma la streșină. SADOVEANU, V. F. 32. ◊ Expr. Puțintel (la trup sau la făptură) = scund (și subțirel), mititel. Unul era mai puțintel la trup și negricios. SADOVEANU, B. 168. Era puțintică la făptură. C. PETRESCU, A. R. 50. Mărica e un boboc de fată; cam puțintică, dar ce să-i faci. DELAVRANCEA, S. 42. 3. (La pl.) v. puțin² (5). Și trecură vremi, trecură, Uriașii puțintei Tot mai repede scăzură. COȘBUC, P. I 296. Lelea cu mărgele multe Amiroase-a flori mărunte... Dar cea cu mai puțintele Amiroase-a floricele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 36.