PUSTIETATE, pustietăți, s. f. 1. Regiune lipsită de vegetație sau nepopulată de oameni; pustiu. În răsărit... se ridică dealurile pleșuve ale Sorogarilor și dricului, după care urmează ceața pustietăților dinspre Prut. SADOVEANU, E. 94. Deodată, luna aprinsă ca jăratecul răsări în zarea munților și pustietățile luminate se deschiseră pe o întindere nemărginită. DUNĂREANU, CH. 94. A mers iarăși un an de zile, prin niște pustietăți și mai grozave. CREANGĂ, O. A. 172. ♦ Loc izolat, puțin umblat. Cum putea dînsa să meargă acum, în cap de noapte, ea singură cu el în pustietatea aceea? SLAVICI, N. II 287. 2. Faptul de a fi lipsit (la un moment dat) de oameni; singurătate. Se uită împrejur îl apucă un frig de pustietatea tîrgului. DUMITRIU, N. 193. De îmbrăcăminte prezentabilă aveau toți nevoie. Nu mai puteau trăi ca în pustietatea Bărăganului. C. PETRESCU, A. 311. ◊ (Poetic) Vîntul pustietății acum vîjîie prin meterezile lor, carele răsuna odată falnic de împușcături voinicești. ALECSANDRI, C. 101.