PROZOPOPEE (< fr. prosopopée < gr. prosopopoiia, din gr. prosopon, persoană și poiein, a face) Termen, echivalent cu personificarea. O trăsătură specifică însă a prozopopeei este adresarea poetului către obiectul personificat, către ființa imaginară, prezentă sau care nu-i de față, și chiar către abstracțiuni personificate (iubirea, adevărul, pacea). Ex. O, ziduri întristate, o, monument slăvit... (V. CÎRLOVA, Ruinurile Tîrgoviștei) Oltule, care-ai fost martor vitejiilor străbune... (GR. ALEXANDRESCU, Umbra lui Mircea. La Cozia) Te recunosc, iubire! Din mîndru-ți răsărit De mult, prin veacuri stinse, la fel m-ai cucerit. (D. NANU, Atolii)