PRONUNȚA, pronunț, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la sunete, silabe, cuvinte) A exprima articulat; a rosti, a spune. Felul de a pronunța sunetele vorbirii omenești nu este același la diversele popoare. IORDAN, L. R. 175. Norocul tău că n-ai pronunțat vorba întreagă! EMINESCU, N. 70. ◊ Refl. pas. Silabă numim un sunet deplin, simplu sau compus... care însă să se pronunțe cu o scoatere de voce. CREANGĂ, A. 88. ♦ (Cu privire la discursuri, cuvîntări etc.) A ține, a rosti în fața unui public. A pronunțat un discurs. 2. Tranz. (Jur.; cu privire la sentințe, hotărîri) A face cunoscut, a comunica. Președintele pronunță sentința. ◊ Refl. pas. Fig. Iată adevăratul drum pe care a mers și merge estetica metafizică. Aici e precizată metoda ei, drumul istoric pe care a mers, și tot aici, în cîteva cuvinte, se pronunță și condamnarea ei. GHEREA, ST. CR. II 27. 3. Refl. A-și spune părerea, a-și da avizul. Urmează să se constituie o comisiune de medici care să-l examineze și să se pronunțe. BOGZA, A. Î. 357. Pentru a doua chestie vezi singur că nu ne puteam pronunța curat. BĂLCESCU, la GHICA, A. 555.