PRIGONIRE, prigoniri, s. f. Acțiunea de a prigoni; asuprire, persecuție, împilare, oprimare. La acel divan vinovații vor fi aduși și-i vom întreba de ce au viclenit pe domnul lor și țara. Și ei vor arăta ce au scris și răzeșilor și mazililor, că pentru dări și prigoniri s-au scîrbit. SADOVEANU, Z. C. 159. Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni? Ei doar au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. ♦ Insistență prea mare, stăruință supărătoare. Coribut încetă de a mai vorbi domniței cuvinte de amor... iar domnița, mulțumită că a scăpat de prigonirile lui, frămînta în mintea ei gînduri secrete. GANE, N. I 17.