PREDICAȚIE s. f. (< lat. praedicatio, fr. prédication): însușire a unei comunicări, după care aceasta poate fi considerată enunț organizat sub forma unei propoziții sau a unei fraze. ◊ ~ unică: p. ce caracterizează propoziția, la baza căreia stă un singur predicat. ◊ ~ multiplă: p. ce caracterizează fraza, la baza căreia stau mai multe predicate. ◊ indice de ~: semn distinctiv după care ne orientăm în stabilirea propozițiilor și a frazelor. Prezența unui verb autonom la un mod personal într-o comunicare constituie un indice de p., dovedește existența unui predicat în acea comunicare precum și faptul că aceasta are statut de propoziție; în aceeași situație se află și locuțiunea verbală la un mod personal, un adverb predicativ și o interjecție predicativă. Indice de p. este considerată și intonația predicativă ce poate caracteriza la un moment dat o comunicare lipsită de predicat.