PRAGMATÍSM (< fr. {i}; {s} gr. pragma „acțiune”) s. n. 1. Tradiție filozofică centrată pe problema semnificației adevărului și asociată îndeosebi cu C.S. Peirce, W. James și J. Dewey. Apariția p. a fost precedată de discuțiile din anii 1860 dintre un număr de matematicieni, juriști, psihologi, filozofi, toți influențată de teoria darwinistă a evoluției și preocupați de ideea unei filozofii științifice, în care chestiunile să poată fi puse la fel de categoric ca în științe. Pornind de la definiția credinței a lui Al. Bain ca regulă de acțiune, Peirce a arătat că funcția cercetării științifice nu este de a reprezenta realitatea, ci mai degrabă de a ne face capabili să acționăm eficient. El a conceput p. ca o metodă de clarificare a ideilor de semnificație, adevăr și realitate. P. a fost adaptat și modificat de W. James, care a introdus elemente subiective (credința) în criteriul semnificației, ceea ce l-a făcut pe Peirce să se delimiteze și să-ți redenumească doctrina „pragmaticism”. J. Dewey a dezvoltat implicațiile p. în etică și filozofia socială. Alte dezvoltări în tradiția p. au realizat G.H. Mead, Cl. Ir. Lewis, F.C.S. Schiller. Adesea sunt percepuți ca aparținând acestei tradiții și W. van O. Quine, H. Putnam, R. Rorty, D. Davidson. 2. Spirit practic; prioritate acordată aspectelor practice, utile, concrete ale unor acțiuni, gândiri etc.