potîng (-guri), s. n. – Legătură, împletitură de nuiele sau de fire vegetale. Sl. potęgŭ, din potęgati „a trage” (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Miklosich, Lexicon, 634; Cihac, II, 282; Cancel 25; Conev 70), cf. sb., cr., slov. poteg „vargă”, mag. poting „legătură”. Este dubletul lui petoacă (var. peteucă, peteică), s. f. (legătură de fire vegetale; zăvor; butonieră), dintr-o formă sl. nenazalizată, ca cea sb. – Der. potîngos, adj. (Mold., grosolan, noduros); potînji, vb. (Trans., a coase prost); potînjiță, s. f. (Trans., gaură la opinci pentru nojițe), contaminat cu (no)jiță.