POTICALĂ S.f. (Mold.) 1. Supărare, necaz; piedică, obstacol. A: În port poticală-i vor pune. DP, 3^r. Cu amăgeală scăpînd, fără poticală hălăduiaște. CD 1698, 20^r. Acela cu adevărat nii poate să cadză în vro poticală. L SEC. XVII, 78^r. // B: Cf. BIBLIA (1688); L ante 1693, 125^v. 2. Înfrîngere (în lupte armate). Pătru-Vodă, știind poticala dentîi ce-au pățit cu cazacii, nu s-au apucat de război. N. COSTIN; cf. URECHE. Etimologie: cf. poticni. Vezi și poticăli, poticălit. Cf. b ă n a t (2), b ă s ă u (3), p o t c ă, s i c l e t, s u p ă r.