potecă (poteci), s. f. – Cărare, drum îngust. – Var. Mold. potică, Banat poteacă. Bg. pătek (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 281; Pascu, Arch. Rom., IX, 303), din sl. tešti „a alerga”, cf. slov. potek „curs, mișcare”. – Der. potecuță, s. f. (diminutiv al lui potecă); potecaș, s. m. (grănicer, corp organizat în Munt. în 1834).