potcă, s.f. – 1. Puterea de a deochia, pocitoare (Papahagi, 1925). Boală ce se manifestă prin dureri de cap și scurgeri de sânge din nas, din pricina deochiului (Bilțiu, 2006): „Potcă de nouă neamuri, / Potcă de nouă chipuri, / Potcă de nouă feluri, / Te-alege / Șî te culege / De la Ion din creștetul capului...” (Papahagi, 1925: 285; Borșa). 2. Belea, necaz, bucluc (Bârlea, 1924): „Am o potcă de muiere, / Aia mă-nvață la rele” (Bilțiu, 2006: 102). 3. Momâie, pocitanie: „Mătrici în potca cea mare” (Bârlea, 1924, II: 384); „Se consideră că potca este Zanca (Mama Pădurilor) care te pocește dacă se întâmplă să fii în drumul ei noaptea sau ziua, când poate să dea peste tine vânt rău” (Ștețco, 1990: 65-67; Borșa). – Din sl. potŭka „ceartă, luptă” (Scriban; Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; DEX, MDA).