POTAIE, potăi, s. f. 1. Termen de dispreț pentru un cîine; javră, cotarlă. Una din potăi, îndîrjită de sosirea stăpînului său, se repezi în pornire turbată și năzui să apuce pe Pisicuța de bot. HOGAȘ, M. N. 187. Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului! zic în gîndul meu. N-am văzut de cînd sînt javră mai antipatică. CARAGIALE, O. II 267. Noi, frații tăi, potaie? O să-ți dăm o bătaie Care s-o pomenești. ALEXANDRESCU, P. 67. ♦ (Bar, pentru alte animale) Trage un foc... că trebuie să fie o potaie de lup! GALACTION, O. 108. 2. Haită de cîini sau de lupi. A început a viscoli și umblă dihăniile, potăi. SADOVEANU, O. I 352. Ți-am spus că nu mă tem nici de o potaie întreagă [de lupi]. CREANGĂ, P. 120. O potaie de cîni sta pe împrejurul parilor și privea cu poftă la acele capete sîngeroase. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Fig. Ienicerii, mult crîncenă potaie, Păzeau o tristă gloată de robi prinși în bătaie. ALECSANDRI, P. I 344. 3. Fig. Om de nimic, nesuferit; canalie. Potaia asta de mocan vă dă vin de pomană. STANCU, D. 133. Cine s-a bătut la Plevna, potaie? Tu, ori ăștia? SADOVEANU, O. VI 127.