PONOS s.n. (ȚR) Defăimare, ocară, batjocură. Luatu-mi-au D[u]mn[e]zeu ponosul mieu (o c a r a m e a B 1938). BIBLIA (1688). Aleg mai vîrtos a muri pentru Hristos decît să slujască cu ponos și cu necinste M 1698, apr. 42^r, col. I; cf. M 1780, apr. 68^v, col. I. Etimologie: sl. ponosŭ. Cf. balamuție, blojeritură, blojitură, clevetă, mozavirie.