POGAN, -Ă, pogani, -e, adj. (Transilv.) 1. (Despre ființe) Mare, puternic, voinic; grozav, groaznic. Se duce el zmeul c-o falcă-n cer, cu alta-n pămint, de gîndeai că are să se prăpădească lumea, atît era de pogan. La TDRG. ♦ (Rar) Cîinos, fără milă. Domnul la care a slujit tata e atît de pogan, de-a omorît și pre tata și pre mama. RETEGANUL, P. V 46. 2. (Despre stări, acțiuni) Intens, în toi; strașnic, cumplit. Numai de nutreț și de vite le era vorba și de iarna cea pogană. AGÎRBICEANU, S. P. 29. Cînd era veselia mai pogană, Ileana iese afară, se duce la tăietor. RETEGANUL, P. I 58. ◊ (Adverbial) Cîinele începu a lătra mai pogan decît la lupi. RETEGANUL, P. III 3. 3. (Mold.; despre oameni) Urît, slut. O știu... că sînt pogan, că mi-i silă de mine singur. La TDRG. Multe fete erau în mahala; dar nu-i plăceau... pe urmă-s și pogane. CONTEMPORANUL, VII 483. Niște oameni urîți și pogani mergeau în urma mea. ȘEZ. II 161. ♦ (Adverbial) Stîlcit, stricat. Dar apoi și de vorbit. se vede că vorbim pogan. CREANGĂ, A. 91. – Accentuat și: pogan.