poclui, pocluiesc, (pocoli), vb. intranz. – (reg.; înv.) 1. A sta în loc, a se liniști, a se stâmpăra (Papahagi, 1925; Memoria, 2004). 2. A avea stare, a încăpea (Bud, 1908): „Să nu poată poclui / Până la mine-a zini” (Memoria, 2001: 36); „În sat să nu pocluiesc, / Da-n lume să pribegesc” (Țiplea, 1906: 423). – Din magh. pakol (MDA).