pociump, pociumpi, (pociumb), s.n. – Țăruș, par, stâlp (ALRRM, 1971: 282): „Și-am legat-o de un pociumb, la hăitaș” (Bilțiu, 1999: 139). – Cf. ciomp (MDA); cf. germ. Baumstumpf „partea puțin înaltă, rămasă în pământ, după tăierea unui arbore” (Țurcanu, 2005: 21). Cuv. rom. > magh. pocsumb (Bakos, 1982).