pociump, -i, (pociumb), s.n. – Țăruș, par, stâlp (ALR 1971: 282): „Și-am legat-o de un pociumb, la hăitaș” (Bilțiu 1999: 139). – Cf. ciomp (MDA); Cf. germ. Baumstumpf „partea puțin înaltă, rămasă în pământ, după tăierea unui arbore” (Țurcanu 2005: 21); Cuv. rom. preluat în magh. (pocsumb) (Bakos 1982).