PIZMĂ s. f. Invidie, ciudă. Ghici de la început tot ce zăcea în inimile fraților și cumnatelor, care se uitau cu ochi răi și pizmă la dragostea lor. POPESCU, B. III 9. Oamenii corupți și plini de ură și de pizmă împotriva Ioanei se sileau mai mult să o șteargă de deplin din aducerea-aminte a slabului rege. ODOBESCU, S. I 20. Strîmbătatea izvorăște din siluire, din pizmă, din jefuire și din neștiință. RUSSO, O. 27. ◊ Loc. prep. În pizma (cuiva) = în necazul, în ciuda (cuiva). Eu zic cucului să tacă, El se suie sus pe cracă, Numa-n pizma mea să facă, Cîntă hoțul de mă seacă. TEODORESCU, P. P. 346. ◊ Expr. (Neobișnuit) A se pune în pizmă cu cineva = a ajunge la ceartă, la supărare cu cineva. De ce a trebuit să se pună în pizmă cu Ciulic? SLAVICI, N. I 281.