PIUIT s. n. Faptul de a piui; piuitură. Cobăile... au umplut îndată ograda cu piuit, cotcodăcit, măcăit, gîgîit. PETRESCU, R. DR. 49. ◊ Expr. A-i pieri (cuiva) piuitul = a-și pierde pofta de vorbă; a-și pierde puterea, curajul, a încremeni (de spaimă, de uimire etc.). Cînd Fira și-a dat seama, piuitul ei a pierit. PAS, Z. I 127. Să-i iei cu repedea că le piere piuitu. VLAHUȚĂ, O. A. 160. A-i lua (cuiva) piuitul = a) a-l reduce la tăcere, a i-o tăia scurt, a i-o reteza. Revoluția din București să fie ca un fel de oaste neașteptată, care cade în spate domnitorului cînd ai lui luptă în altă parte, și-l zăpăcește, de-i ia piuitul. CAMIL PETRESCU, O. II 141; b) (rar) a ucide pe cineva. – Pronunțat: pi-u-.