PIUI, pers. 3 piuie, vb. IV. Intranz. (Despre păsări, mai ales despre puii lor) A produce sunetul ascuțit caracteristic puilor de pasăre. Tot satul acela era pustiu de oameni și pretutindeni piuiau puii. CAMILAR, N. I 401. Aerul era jilav, mirosul rășinii aspru. O pasăre... foșni din aripi și piui somnoros. C. PETRESCU, Î. II 13. Doi puișori... clipesc din ochi somnoroși – ș-odată tresar cînd vine rîndunica, lacomi și speriați își întind spre ea pliscurile mari căscate și piuie. VLAHUȚĂ, O. A. II 176. ♦ (Despre un corp care străbate aerul cu viteză mare) A șuiera, a țiui. Tunurile detunau... Pe sus piuiau proiectilele. SANDU-ALDEA, U. P. 136. Cei cu praștia-și ascultau piatra cum piuia ca un glonț scăpat din carabină. DELAVRANCEA, S. 266. – Pronunțat: pi-u-i.