PIETÍSM (< fr., germ.; {}s lat. pietas „pietate”) s. n. 1. Mișcare reformatoare în cadrul luteranismului german fondată în 1671 de pastorul alsacian Philipp Jakob Spener (1635-1705), apărută ca o reacție contra dogmatismului bisericii oficiale; sub A.H. Francke (1663-1727), succesorul lui Spener, Universitatea din Halle a devenit centrul acestei mișcări. Caracterizată prin reîntoarcerea la sentimentul pietății, preconizând o viață morală, rigorism în practicile religioase și ascetism. Principalii reprezentanți: G. Arnold, N.L. Zinzendorf. P. a influențat bisericile moraviană și metodistă. 2. Tendință permanentă în bisericile creștine accentuând asupra sacrificiului personal și a exercițiilor de pietate.