pico Element de compunere (prefix) care intră în denumirea unităților de măsură pentru a exprima multiplicarea cu 10^-12 în Sistemul Internațional de Măsuri (SI). Prescurtat p. Din gr. pico.

pico- [At: DN³ / E: fr, ger pico-] Element prim de compunere savantă, folosit în terminologia științifică la formarea numelor de unități de măsură și care arată că unitatea respectivă conține a bilioana parte din unitatea de bază.

PICO- Element prim de compunere savantă, folosit în terminologia științifică la formarea numelor de unități de măsură și care arată că unitatea respectivă conține un bilion de unități de bază. [< fr., germ. pico-, cf. it. piccolo – mic].

PICO- elem. „de un bilion de ori mai mic (10^-12)”. (< fr., germ. pico-, cf. it. piccolo, mic)

Pico de Mirandola m. V. Mirandola.

LÓPEZ-PICO, Josep María (1886-1959), poet spaniol. Unul dintre cei mai reprezentativi lirici catalani moderniști. Poezie cu tematică meditativ-religioasă, excelând prin varietatea ritmurilor („Cinci poeme”, „Incantație seculară”, „Asonanțe și evaziuni”). Proză eseistică („Moralități și pretexte”); studii critice („Scriitori străini contemporani”).

PICO BOLÍVAR v. Bolívar, Pico ~.

PICO DAS AGULHAS NEGRAS, vf. în SE Braziliei, în culmea muntoasă Serra da Mantiqueira, la NV de Rio de Janeiro. Alt. max.: 2.787 m (cea mai mare din țară). Inclus în Parcul național Itatiaia.

PICO DE ANETO, vârf în masivul Maladeta (Pirineii Centrali, Spania), constituind alt. max. (3.404 m) a m-ților Pirinei.

PICO DE TEIDE, vulcan activ în arh. Canare (ins. Tenerife). Alt.: 3.718 m. Ultima erupție în anul 1909.

PICO DELLA MIRANDOLA, Giovanni (1463-1494), filozof și savant italian de expresie latină. Membru al Academiei Platoniciene florentine. L-a cunoscut și frecventat pe Savonarola. Protejat de către Lorenzo de Medici. În 1486, la 23 de ani, a afișat la Roma o listă de 900 de teze privind logica, matematica, fizica și alte domenii, pe care se angaja să le apere împotriva oricărui oponent. Declarat eretic (1487), s-a refugiat în Franța (închis în 1488), apoi a revenit la Florența. Năzuința sa de îmbrățișare universală a „tuturor lucrurilor ce pot fi cunoscute” și elogiul omului („De hominis dignitate oratio”) îl consacră ca pe una dintre cele mai reprezentative figuri ale Renașterii. A fost primul cercetător creștin important al „Cabbalei”. Otrăvit de secretarul său Cristofor de Casalmaggiore, pe când scria o mare lucrare privind astrologia.