picnon (adj. gr. πυχνός, ή, όν, „strâns”) 1. Termen prin care, în teoria muzicală elină, se desemna grupul celor trei sunete în succesiune strânsă din tetracordul* cromatic* sau din cel enarmonic (1), grup însumând deci 2 semitonuri*, respectiv 2 sferturi de ton (v. microinterval). 2. În unele teorii moderne asupra pentatonicii* (Riemann, urmat în muzicol. rom. de Breazul și Brăiloiu), termenul p. a fost adaptat la specificul structural al acesteia; în virtutea unei analogii aproximative cu funcția sa originară, p. desemnează astfel grupul de trei sunete „strânse” (succedându-se la distanță de câte un ton) ce constituie, după Brăiloiu, „un atribut specific, imediat aparent al seriei <pentatonice>” (motiv pentru care, după același teoretician, „p. denumește sistemul pentatonic căruia îi aparține” – denumirea fiind, în speță, cea a notei inferioare a p. – iar numerotarea treptelor* pentatonicii începe cu p.).