PICNI, picnesc, vb. IV. Tranz. A atinge cu o lovitură bine țintită. Mi-l picni așa de bine, încît începu să gîlgîie sîngele dintr-însul. ISPIRESCU, U. 57. De la baltă pîn’ la munte Să picnim ciocoiu-n frunte. TEODORESCU, P. P. 296. ◊ Fig. Privi lung în urma lui, cum se duce legănat și împleticindu-se ca un om beat sau picnit de friguri. STĂNOIU, C. I. 173. ♦ Fig. A înțepa pe cineva cu vorba. Zamfir se cutremură! Aici l-a picnit Bucura: vorba asta nu mai putea s-o audă Zamfir fără de a lua hotărirea că n-are să facă ceea ce voiește Ana. SLAVICI, V. P. 128. ◊ Expr. (Învechit) A picni (pe cineva) la coada ișlicului v. ișlic.