pelagieni s. m. pl. Sectă creștină întemeiată sub influența moralei stoice de Pelagius, monah din Britania (cca. 360-418), împreună cu Celestius, care considerau că omul se naște fără povara păcatului originar, deci poate să trăiască în curățenie fără ajutorul grației divine și să ajungă în ceruri, după moarte, fără ajutorul lui Dumnezeu. A fost condamnată ca eretică de Sinodul 3 ecumenic de la Efes (431 d. Hr.). – Din Pelagius (n. pr.).