PAVEA, pavele, s. f. 1. Bucată de piatră, de lemn etc. de formă aproape cubică sau prismatică, folosită la executarea pavajelor. Deodată se aude troscotul unei birje care zdrobește pavelele stradei. HASDEU, I. V. 159. Dînd peste trăsuri, încurcîndu-se în pavelele și butucii cu care era podit Iașul, se părea o stafie. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A număra pavelele = a umbla fără rost. Cîteodată, cînd sînt fără treabă, îmi place a lăinici pe ulițe sau – cum se zice – a număra pavelele. NEGRUZZI, S. I 320. 2. (Rar) Pavajul cu care este acoperită o curte sau o stradă. Un duruit de trăsură cutremură paveaua lăuntrică a mînăstirii, tocmai cînd ieșeam afară din odaie. HOGAȘ, DR. 258. Mi-am zdruncinat șelile prin droșce pe paveaua noastră. ALECSANDRI, T. 1012. Pe paveaua sunătoare Treci, tovarăș avînd numai al tău cîne. NEGRUZZI, S. II 92.