PAROXISM s. n. 1. Intensitate maximă a unei senzații, a unui sentiment. V. culme. Larma creștea, ajunse la un fel de paroxism, cînd aproape întreg localul prinse să cînte «Gaudeamus». CAMILAR, N. n 143. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei. CAMIL PETRESCU, U. N. 93. Loc. adv. La paroxism = în cel mai înalt grad, la cea mai mare intensitate. Pămîntul începe să tremure, o trepidație neîntreruptă, nervoasă, din clipă în clipă mai intensă, urmînd să ducă inevitabil la paroxism și la deznodămînt. BOGZA, C. O. 170. ♦ Tulburare extremă, excitare, surescitare. Patul său de paie și mîncarea cea puțin hrănitoare îl aduseseră într-o stare grozavă de paroxism și de furie, încît urla ocna de vaietele și de tînguirile lui. FILIMON, C. 304. 2. Intensitate maximă a simptomelor unei boli. V. acces, criză.