par (pari), s. m. – Băț, stîlp, nuia. – Mr., megl. par. Lat. pālus (Pușcariu 1260; Candrea-Dens., 1324; REW 6182), cf. alb. palë, it., sp. palo, fr. pieu, cat. pal, port. pao, ngr. παλοῦϰι. – Der. împăra, vb. (a bate pari; a trage în țeapă; refl., a se lovi, a se înțepa cu un par), pe care Candrea-Dens., 1325; Densusianu, Rom., XXXIII, 70 și DAR îl derivă direct din lat. impālāre; părui, vb. (a bate pari).