PANTEÍSM (< fr. {i}; {s} pan- + gr. theos „zeu”) s. n. (FILOZ.) Termen creat în sec. 18 de irlandezul J. Toland pentru a desemna teoria conform căreia Dumnezeu și Universul sunt identice. În general, panteiștii susțin imanența și resping caracterul transcendent și personal al divinității. Teismul creștin a repudiat întotdeauna p., socotindu-l apropiat de ateism. Exemplul clasic de p. în filozofia occidentală este Spinoza. Alte forme de p.: p. emanatist consideră că Universul este o expansiune a divinității într-o ierarhie de ființe din de în ce mai degradate, care rămân unite cu ea în aceeași existență, dar printr-o participare efemeră (în hinduism, neoplatonism); p. idealist consideră că totul este spirit, gândire sau idee, iar Dumnezeu este spiritul care devine conștient de el însuși în spiritele cărora le este imanent. ♦ Stare de spirit care tinde să divinizeze natura.