Pamfil Destul de rar folosit astăzi ca prenume, Pamfil reproduce un vechi și frecvent nume pers. gr. Pámphilos. Atestat cu cîteva secole înaintea erei noastre, Pámphilos este la origine un compus din două elemente obișnuite în antroponimia greacă și cunoscute vorbitorilor limbii române. Prima parte a numelui reprezintă gr. pan (formă pentru neutru), gen. pantós, folosit în greacă în compuse mai ales cu adjective și avînd sensul „pe de-a-ntregul, complet, al tuturor, de toți”, preluat ca element de compunere savantă și în limbile moderne. Elementul secundar este gr. -philos, „drag, iubit” folosit în numeroase compuse personale (→ Teofil; Filip etc.) sau comune unde are sensul „avînd afinitate cu..., cu preferință pentru..., iubitor de...”). Pătruns în onomasticonul creștin (mai cunoscut este cultul unui martir grec din sec. 4) și răspîndit în Europa occidentală prin intermediul lat. Pámphilus, vechiul nume grecesc ajunge și la români, prin filieră slavă (nu este exclusă, într-o anumită epocă, nici influența neogrecească directă). Documentele mai vechi atestă existența formelor Pamfili (de aici Filiu, Filiaș și toponimul Filiași), Panhil (și Hilie) etc., unele rămase și în inventarul numelor de familie. Numele speciei literare cultivate cu succes și de cîțiva scriitori români, pamfletul, provine din Pamphilet, nume propriu, devenit comun, prin care era desemnat, la origine, poemul Pamphilus sau De Amore din sec. 12 ☐ Fr. Pamphile (cu derivatul Pamphilet), germ. Pamphilius, it. Panfilo, magh. Pamfil, bg., rus. Pamfil etc.