PALEOMAGNETÍSM (< fr.) s. n. 1. Orientare a unor particule cu proprietăți magnetice existente în diverse roci, care pune în evidență orientarea câmpului magnetic terestru din timpul formării lor. În cazul rocilor eruptive, în procesul de răcire a lavei, mineralele magnetizabile (de ex. magnetitul) au cristalizat într-o poziție determinată de liniile de forță ale câmpului magnetic terestru (magnetism termoremanent). În cazul unor roci sedimentare, care conțin oxizi de fier, particulele respective au luat această orientare în timpul depunerii lor (magnetism detritic remanent). Diferențele dintre magnetismul actual și p. sunt determinate, pe de o parte, de migrația și inversarea polilor magnetici în decursul timpului și, pe de alta, de deriva blocurilor continentale. 2. Disciplină care studiază acest fenomen punând în evidență evoluția câmpului geomagnetic.